Instanţele de jurisdicţie naţională care pot solicita pronuntarea unei hotarari preliminare

scris de Aurora Popirtac

    Art.234 alineatele (2) si (3) se referă la curţile sau tribunalele unui stat membru care pot, sau sunt obligate să trimită întrebarea preliminară către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. A stabili care este aria de cuprindere a noţiunilor de tribunal şi de curte potrivit acestor prevederi este o chestiune de drept comunitar.

    Pentru ca un organ să fie îndrituit să trimită Curţii o cerere conform art. 234 din TCE, acesta trebuie să fie: o instituţie, stabilită prin lege, permanent şi interdependent cu jurisdicţie obligatorie , ale cărei proceduri implică respectarea principiului contradictorialităţii, în mod similar cu procedura instanţelor judecătoreşti propriu-zise, părţile să fie obligate să apeleze la aceasta în vederea soluţionării litigiului, iar hotărârea să fie obligatorie pentru ele.
Aceste criterii, reprezintă pentru CJE mai mult un mijloc de orientare decât o definiței exhaustivă a ceea ce presupune noțiunea de organ cu atribuții jurisdicționale ce poate fi considerat instanță în sensul tratatului.

    Astfel, în cauza Vaassen-Gobbels c. Conducerii Beambtenfonds voor het Mijnbedrifj (hotarârea Curții din 30 iunie 1966), s-a pus problema dacă Tribunalul Arbitral al Fondului pentru personalul administrativ angajat în industria minieră Herlen (Olanda), este o instanță națională în sensul art 177 TCE (actual 234). Curtea a apreciat că, întrucât persoanele menționate anterior, în ceea ce privește litigiile dintre acestea și asigurătorul lor, sunt obligate să se adreseze Tribunalului Arbitral, ca instanță judecătorească, iar Tribunalul Arbitral este obligat să aplice normele de drept, este necesar să se considere că acest organ jurisdicșional este o instanță în sensul lui 234 TCE.

    În cauza Dorsch Consult Ingenieurgesellschaft mbH c. Bundesbaugesellschaft Berlin mbH-Hotărârea Curții din 17 septembrie 1997, cauzele 54/96, Curtea a trebuit să aprecieze asupra calității de instanță națională în sensul art.234 TCE, a Comisiei de supraveghere a atribuirii achizițiilor publice. Curtea a considerat că Comisia federală de supraveghere trebuie considerată ca o instanță în sensul tratatului CE, întrucât, în cazul de față acest organ exercită o funcție jurisdicțională. Ea poate stabili caracterul ilegal al deciziilor luate de către serviciul de constrol și poate dispune de acesta să ia o noua decizie.

    La fel, în cauza Raija-Lisa Jokela c. Laura Pitkaranta-Hotărârea Curții din 22 octombrie 1998, cauzele reunite c-9/97 și c-118/97, Curtea a apreciat că Curtea de apel privind afacerile rurale se pronunță în drept, în conformitate cu regulile aplicabile și cu regulile generale de procedură, iar în anumite situații, deciziile sale pot forma obiectul unui recurs în fața Curții Supreme Administrative, trebuie să fie considerată ca o instanță în sensul art.177 din Tratatul CE (actual art. 234).

    În cauza De Coster c. College des bourgmestre et echevins de watermael-Boitsfort-C-17, Francois De Coster c. College des bourgmestre et echevins de watermael-Boitsfort, (2000), AG Colomer, în timp ce analiza dacă un organ jurisdicţional din Belgia, College Jurisdicţional de Region Bruxelles, este instanţa, a considerat că criteriile Vaasen au devenit atât de vagi “încât dacă o întrebare este ridicată într-o trimiterea preliminară de către Sancho Panza, în calitate de guvernator al insulei Barataria , ar fi acceptată”.

    Pentru a aprecia dacă un organ are caracterul unei instanţe în sensul dispoziţiilor art.177 din Tratatul CE, Curtea ţine seama de un ansamblu de elemente, cum sunt dacă organul este înfiintat prin lege, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al jurisprudenţei sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea, de către organ, a regulilor de drept, precum şi independenţa sa(Cauza 61/65 Vaassen născută Gobbels, 1996 ECR 261; Cauza C-54/96 Dorsch Consult, pct.23).

    In cauza Osterreichischer Gewerkschaftsbund împotriva Republicii Austria (Hotărârea Curții din 30 noiembrie 2000, cauza c-195/98), Curtea pronunţându-se asupra întrebarilor, hotărăşte:
În exercitarea funcţiilor cum sunt cele prevăzute în articolul 54 paragrafele (2)-(5) din Legea privind instanţele de muncă şi sociale, Curtea Supremă constituie o instanţa în sensul articolului177 din Tratatul CE (devenit articolul 234 din Tratatul CE).

    Jurisprudenţa este consecventa în a aprecia că dacă un organ care trimite o cerere pentru pronunţarea unei hotarâri preliminare are caracterul unei instanţe în sensul art. 177 din Tratatul CE, problema guvernată exclusive de dreptul comunitar, Curtea ţine seama de un ansamblu de elemente, cum sunt înfiintarea prin lege a organului, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al jurisdicţiei sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea, de către organ, a regulilor de drept, precum şi independenţa sa.

    O instanţă naţională este abilitată să trimită o întrebare Curţii numai dacă există un litigiu în faţa sa şi dacă este chemată să se pronunţe în cadrul unei procedure destinate să conducă la o decizie cu caracter jurisdicţional (Cauza C-134/97 Victoria Film, Hotărîrea Curții din 12 noiembrie 1998, pct 14).

    În cauza Procedura de extrădare împotriva Ignatio Pedro Santesteban Goicoechea, s-a pus problema decă poate di considerată instanță în sensul TCE Camera de instrucție a Curții de Apel. Curtea a apreciat că camerele de instrucție îndeplinesc condițiile menționate mai sus privind înființarea prin lege, caracterul permanent și independența. Intervenția lor este obligatory în material extrădării și ele se pronunță într-o procedură care prezintă character jurisdicțional în cursul căreia persoana interesată este ascultată, ca și ministerul public, într-o dezbatere contradictorie. Aceasta controlează condițiile de legalitate ale extrădării și pronunță un aviz motivate. Dacă avizul este defavorabil, el pune capăt odată ce devin definitiv, procedurii de extrădare, determinând implicit punerea în libertate a celui vizat. În plus, așa cum arată Guvernul francez în concluziile sale, avizul unei Camere de instrucție face obiectul unui recurs în casație întemeiat pe vicii de formă și de procedură. Rezultă de aici caracterul de “instanta” în sensul TCE, al Camerei de instrucție.

    Pe de altă parte în cauza Pierre Corbiau c. Administration des Contributions (Hotărârea Curții din 30 martie 1993), Curtea a arătat că Direcția de impozite directe și accize nu poate fi considerate instanță, în sensul art.234 TCE, pentru că, noțiunea de instanță prin însăși natura sa nu poate desemna decât o autoritate terță față de părțile litigiului, ceea ce nu este cazul în speță.

    Un aspect interesant în ceea ce priveşte analiza noţiunii de instanţă naţională a unui stat membru îl prezinta instanţele de arbitraj.

    Astfel că, în cauza Nordsee Deutsche Hochseefischerei GmbH împotriva Reederei Mond Hochseefischerei Nordstern AG & Co. KG şi Reederei Friedrich Busse Hochseefischerei AG&Co.KG( Hotărârea Curții din 23 martie 1982), Curtea pronunţându-se asupra întrebarilor care i-au fost adresate de arbitru, prin decizia din 22 aprilie 1981, hoatărăşte: Curtea nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la întrebarile adresate de arbitru.
Litigiul principal priveşte execuatrea unui contract, încheiat la 27 iunie 1973, între mai multe întreprinderi germane de armatori, prin care era repartizat între părţile contractante ajutorul FEOCA pentru construirea navelor fabrica pentru pescuit. Comisia nu a acceptat în final decât o parte dintre cereri, aşa că , una dintre întreprinderi a soliciatat plata sumei care-i revenea prin contract. Referitor la acest aspect a intervenit un diferend supus arbitrajului. Tribunalul arbitral a sesizat Curtea cu o întrebarea preliminară : un tribunal arbitral german, care nu trebuie să judece în echitate, ci potrivit legii şi a cărui hotărâre are, între părţi, efectele unei hotărâri definitive a unei instante de judecată (art.1040 din codul penal german) are competenţa de a sesiza Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene pentru pronunţarea un ei hotărâri preliminare în temeiul art.177 paragraful 2 din Tratatul CEE?

    Este adevărat că ,aşa cum arbitrul a relevant în întrebarea sa există anumite similitudini între activiatatea tribunalului arbitral în speţa şi cea a unei instanţe ordinare, în măsura în care arbitrajul este organizat în cadrul legii, arbitrul este chemat să decidă conform legii si hotărârea sa are autoriatate de lucru judecat şi poate constitui titlu executoriu, în cazuul în care este investită cu formulă executorie. Totuşi aceste caracteristici nu sunt suficiente pentru a conferi arbitrului statutul de instanţă a unui stat membru în sensul articolului 177 din Tratatul CEE.

Primul punct important de constatat este că, la momentul încheierii contractului din 1973, părţile contractante erau libere să lase litigiile lor să fie rezolvate de instanţele ordinare sau să opereze pentru arbitraj, prin inserarea unei clauze în acest scop, în contract.
Rezultă, din circumstanţele cauzei, că părţile contactante nu aveau nicio obligaţie, în drept sau în fapt, de a supune diferenţele lor arbitarjului. Al doilea punct important de constatat este că autoriatăţile publice germane nu sunt implicate în decizia de a opta pentru arbitarj şi nu sunt chemate să intervină din oficiu în derularea procedurii în faţa arbitrului.

Rezultă, din aceste considerente, că legatura dintre procedura arbitrală şi organizarea căilor de atac legale în statul membru în cauză nu este sufficient de stânsă pentru ca arbitrul să poată fi considerat “instanţă a unui stat membru” în sensul articolului 177 din Tratatul CEE. Aşa cum Curtea a reţinut în hoatărârea din 6 octombrie 1981 (cauza 246/80 Broekmeulen), dreptul comunitar trebuie respectat integral pe teritoriul tuturor statelor member, părţile unui contract nu sunt, deci, libere să creeze execepţii de la acesta.

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *