Roba si avocatul ei

scris de Ligia Cătuna

    La vremea intrării mele în profesie avocaţii nu purtau robă. Roba ca noţiune, devenită aproape o instituţie, exista doar pentru judecători si procurori. 
    Din roba lor mi părea ca sunt mai înalţi decât atunci când îi vedeam pe culoarele instanţelor îmbrăcaţi în civil.
    Eram invidioasă că nu aveam robă pentru că nu vedeam nici un fel de diferenţă  în pretoriu între mine, avocat, si toţi ceilalţi colegi care tronau pe scaunul instanţei sau al acuzării. 
    Eram nedumerită de nedreptatea creată avocaturii în condiţiile în care toţi absolviserăm aceeaşi facultate, am fost supuşi aceleiaşi repartiţii guvernamentale şi nu de puţine ori cei mai buni alegeau mai degrabă să fie avocaţi decât procurori sau judecători.
    Încercam în fiecare dimineaţă să fiu cât mai decent îmbrăcată pentru ca atunci când intram în sală să nu tulbur prin extravaganţă solemnitatea forului. Nu mai vorbesc de zilele când apăram inculpaţi în boxă câtă grijă aveam să nu sfidez prin îmbrăcăminte.
    Când a apărut legea noastră bucuria introducerii robei ca ţinută obligatorie pentru avocaţi a fost umbrită de o altă nedumerire. De ce eram obligaţi să purtăm robe doar la instanţele superioare şi la judecătorii nu eram supuşi aceleiaşi norme de conduită? De ce trebuia să mă îmbrac şi să mă dezbrac de robă funcţie de instanţa în faţa căreia puneam concluzii? Atunci am hotărât că atâta timp cât voi fi avocat, independent de ce prevede legea, voi purta roba în faţa oricărei instanţe voi pleda.
    Eram mândră de roba mea de avocat şi o îngrijeam, mă durea sufletul când vedeam cum o poartă unii dintre colegi, desfăcută la gât, unii mergeau cu pulpanele robei fluturând, alţii o mototoleau şi o băgau în geanta lor plină de dosare , în cel mai bun caz o ţineau sub braţ, cu o mânecă atârnând şi cu alta gata să măture pe jos.
    Nu pricepeam de ce colegii mei nu înţeleg cât de importantă este roba pentru avocat ca simbol. Nu pricepeam de ce nu se bucură de această  cucerire care marca o dată în plus dispariţia vechiului fel de practicare a avocaturii, cel comunist.
    În ciuda prevederilor legii care interziceau purtarea robei în afara instanţei fără acordul decanului, la sfârşitul anilor 90 am fost sa pledez la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a Ungariei, la Budapesta. Eram singură si drumul în sine mă îngrozea pentru că pentru mine era o dublă premieră, arbitrajul şi pledoaria într-o limbă străină . Clientul era încrezător în cauză şi în mine, deşi eram crud de tânără în profesie. Cauza era o cauză comercială cu elemente de extraneitate, relativ simplă pe fond dar destul de alambicată pe procedură…… simţeam că toată experienţa pe care o dobândisem în sălile bucureştene (şi care m-a ajutat teribil când am decis sa revin în oraşul meu natal, Timişoara, pentru că totul mi se părea o joacă de copii faţă de ce era în Bucureşti) nu mă va ajuta suficient.
    Roba mea de avocat m-a însoţit la Budapesta. Inutil să spun cât am fost de impresionată că la ora 11 fix când era fixată ora pentru cauza în care eram avocat au intrat pe uşă arbitrii. Inutil să spun că înainte de asta, ajungând mai repede şi dorind să mai verific o dată dosarul mi s-a pus la dispoziţie un birou, cu aparat de fotocopiat, şi o grefieră care vorbea limba pe care eu am solicitat-o, franceză, deşi pledoaria urma să fie în engleză.
    Mă ţineam de robă, mai precis ea mă susţinea şi prelua din emoţiile mele. Nu eram singură. Puteam să am curaj pentru că aveam roba mea. Porte bonheur-ul meu.
    Arbitrii la sfârşitul cauzei m+au întrebat dacă acesta este obiceiul în România, să porţi roba şi în faţa instanţelor arbitrale. Am răspuns destul de fâstâcită , pentru că nu doream nici să mint si nici să mă mint, că de fapt obligaţia în sine nu există expres prevăzută în lege, dar purtând-o, îmi respect o datorie faţă de mine şi faţă de profesie.
    Mai apoi, am asistat la prezenţa robei dincolo de viaţă. Întâmplarea a făcut să particip la înmormântarea unui avocat francez. Nu prea puteam eu înţelege de ce confraţii francezi m-au luat cu ei la înmormânarea defunctului lor coleg, dar mai apoi am mulţumit în gând celor care s-au gândit să mă facă părtaşă la această ceremonie. 
    Nu vă puteţi imagina cât de impresionantă a fost înmormântarea aceea  pe care nu o voi uita toată viaţa. Avocaţii care au participat la înmormântare erau în robe, iar pe sicriu , stătea frumos aşezată roba celui care nu mai era printre noi. Nu ştiu dacă pământul a primit şi roba sau doar trupul colegului nostru, ştiu doar că toţi cei care au fost la acea înmormântare au purtat roba parcă altfel decât în sălile de judecată. Dacă în sălile de judecată purtarea robei este respectul pentru apărare şi profesie, acolo purtarea robei a fost respectul pentru cel care a slujit această profesie. A fost înălţătoare clipa şi dincolo de durerea celor rămaşi, mi-a rămas în minte grupul de avocaţi în robe care au venit să aducă un ultim omagiu celui plecat.
    Robele noastre fac parte din noi. Le luăm şi le purtăm zilnic fără să ne mai gândim de fapt ce înseamnă ele …. vara ne necăjim pentru că ne ţin cald, iarna ne încurcă pentru că nu stau bine aşezate, robele noastre nu sunt respectate de noi înşine. Dar vrem să le respecte toţi ceilalţi.
    Când terminăm , cu excepţia instanţelor care au garderobe pentru avocaţi, le mototolim şi le înghesuim fără aer printre dosare, aproape că le dăm jos cu bucurie ca şi cum am fi scăpaţi de un balast. 
    Eu una de câte ori îmbrac roba încerc un sentiment de emoţie. Mânecile largi îmi creează starea de libertate care mă ajută să fiu degajată în faţa  celor care de cele mai multe ori ţin să sublinieze cine face poliţia şedinţei . la propiu şi la figurat. Bucăţica albă de la gât mă face să mă simt curată. Insigna imi arată apartenenţa. Roba mea mă ajută şi ea să fiu cu fruntea sus.
    Şi roba mea nu e cu nimic mai prejos decât alte robe. E însemnul şi demnitatea unei profesii. Fără de care, celelalte nu ar putea exista. 
    Îmi iubesc şi îmi respect roba. Înainte de a auzi ce gândesc,  instanţa îmi vede roba. 
    În instanţă roba e emblema mea. Şi o port cu demnitate şi mândrie. Pentru că am luptat mult să o am.

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *